Recomandari gastronomice: paste satioase cu sos de vanat, feluri principale satioase si branzeturi maturate

”Pentru noi, echilibrul este cel mai important. Amarone trebuie sa-ti dea senzatia de struguri copti, fara a fi dulce.”, crede Armando Castagnedi

Patru frati si o mare dragoste pentru vin – asa se prezinta Armando, Paolo, Tiziano si Massimo Castagnedi, producatorii unora dintre cele mai spectaculoase vinuri din Valpolicella si Soave. Si-au asumat un rol de pionierat in complicata lume a vinului italian, mizand pe calitate si respect pentru natura. Au iesit pe piata in 1995. Succesul a fost rapid, vinurile fiind imediat remarcate si premiate de cele mai respectate foruri italiene: Gambero Rosso, Duemilavini, Bibenda, Espresso. A urmat succesul international, declansat de prima evaluare a lui Robert Parker, Wine Advocate: 93 de puncte pentru Amarone Campo dei Gigli 2003. Acelasi Campo dei Gigli, dar 2008, a fost cel mai bun Amarone de la Vinitaly 2014, castigandu-si dreptul de a fi mai scump decat Masi Costasera 2008. Si stacheta nu coboara.

Povestea celor patru frati fantastici incepe in viile tatalui lor, Antonio, dinSan Zeno di Colognola ai Colli. Au muncit de mici in vie si au mostenit neodihna unui tata care, la 87 de ani, continua sa munceasca la linia de imbuteliere. Au invatat sa inoveze, lucrand ca si consultanti pentru multe podgorii carora le-au oferit solutii salvatoare mergand de la managementul viei la alegerea butoaielor. Apoi, a venit momentul sa se intoarca acasa. Experienta acumulata le-a dat curajul sa porneasca pe propriul drum. In 1989 au cumparat 30 de hectare langa Mezzane, care, impreuna cu cele 20 ale tatalui lor, au devenit Tenuta San’Antonio. Situata la locul de intalnire a regiunilor Soave si Valpolicella, podgoria beneficiaza de mediul ideal: dealuri numai bune pentru cresterea strugurilor, cu un sol bogat in calciu, calcar si creta. Darnicia naturii e completata de pasiunea si expertiza celor patru frati care au ajuns rapid sa ocupe un loc invidiat in cercurile viticole din Italia.

Provocarea de a face propriul vin nu a fost una usoara, dar cei patru frati i-au facut fata cu brio. Erau hotarati sa-si faca un nume prin calitate si profesionalism. Decizia de a planta vite noi alaturi de cele vechi si de a construi o crama in regiunea Monte Garbi (”acru” sau ”dur”, in dialectul locului) s-a bazat pe curaj si simt al afacerilor – alte doua calitati de care fratii Castagnedi nu duc catusi de putin lipsa.

Chiar de la inceput, podgoria a fost gandita ca punte intre trecut si viitor. Intr-un moment in care vinul italian nu se bucura de recunoasterea internationala de azi, Valpolicella era cvasi-necunoscuta, viile erau neglijate, butoaiele si pivnitele erau vechi si obosite, fratii Castagnedi au facut totul altfel: vite plantate foarte aproape una de alta pentru a le face sa concureze pentru nutrientii din sol, sistem de conducere Guyot, plante ingrijite creanga cu creanga, randament mic per planta, culegerea manuala a ciorchinilor, selectionarea riguroasa a strugurilor si pastrarea lor in conditii de curatenie meticuloasa de la cules pana in crama, folosirea de butoaie frantuzesti noi, plus maturarea la sticla – practici comune azi, dar care, atunci, erau mai degraba abaterea de la norma. Traditia i-a invatat sa ingrijeasca via cu dragoste si atentie, pentru a pastra echilibrul natural: folosesc numai ingrasaminte organice, iar pesticidele se utilizeaza sporadic, in cantitati minime. Strugurii selectionati pentru Amarone*, Recioto si Valpolicella Ripasso isi continua coacerea, pana la 3 luni, in spatii mari, bine ventilate.

Pariul fratilor Castagnedi nu a fost usor: sa inventezi fara a face rabat la calitate, sa faci cel mai bun Amarone stiind ca Amarone e unul dintre cele mai speciale vinuri italiene si unul dintre cele mai greu de produs, sa excelezi si in vinuri albe sau rose (Soave, Scaia), sa produci vinuri rare, fara sulfiti adaugati (Telos) si sa fie, toate, premiante, e un palmares de invidiat pentru cineva care a pornit la drum acum 20 de ani. Cu atat mai mult cu cat batalia se da in Vallis-Polis-Cellae (Valea cu multe pivnite), denumirea latina a Valpolicellei. Dar au reusit, pentru ca au stat departe de ispita cantitatii, au ramas fideli unor principii ferme si au ales sa faca vinurile asa cum trebuie. Un exemplu de gustat si de urmat.